Spune-mi ce citești ca să-ți spun cine ești

4886-oCum e să fii conservator nu doar în atitudine cât și în preferințe. Păi, în principiu, e rău. E mișto să fii eminescian, sadovenian și chiar bacovian, pentru că asemenea aplicații literare sunt nu doar comerciale dar și accesibile publicului larg. Rebreanu când a scris ”Ion” a scris pentru ăilalți Ioni care se regăsesc în Ion-ul din carte. Fiecare autor are însă păcatele lui și fiecare cititor judecă asta în funcție de backgroundul literar individual.

Ce mă irită pe mine însă, rău așa, este cum de ne complacem în confort și ne alimentăm cu idei care nu doar că sunt ”fumate” de mult dar mai sunt și lipsite de scop. Nu zic că lectura tradițională, stăpânită de niște somități în domeniu, mai mult sau mai puțin contestabile, nu e de efect, mai ales dacă ai vreo 17 ani și vrei să îți creezi un bagaj de ideo pe care, ulterior, vrei nu vrei le regăsești oricum la masa socială că deh, toți l-au citit pe Sadoveanu și s-au prins că să-l citeze e cool. Dar undeva după obținerea unei diplome de BAC, nu te mai poți întoarce la Preda. Nici la Sadoveanu. Și parcă Eminescu începe să-ți pară ireal de netalentat. Știu că jumătate din cititorii români au luat foc acum ridicând sprâncene și acuzându-mă de aroganță și chiar lucruri mai grave :)- e ok.  Evident stilul literar diferă de la un scriitor la altul și dacă aș analiza fiecare roman care a făcut istorie nu mi-ar ajunge spațiul internetului…îi putem însă băga în aceeași oală pe majoritatea din simplul motiv că literatura, în ansamblul ei și cu tot ce înseamnă ea, s-a schimbat!!! S-a auzit și acolo în ultimul rând??? S-a schimbat. Adicătelea autorul de azi, nu mai are treabă cu autorul de ieri și va fi clar depășit de ăla de mâine. Așa cum din nefericire, nici cititorii nu țin pasul cine știe ce cu schimbările, ci se complac în lecturi digerabile care nu ridică semne de întrebare și nu creează insomnii. Că știm cu toții că insomniile nu-s bune. For the record, zilele astea, cărțile cu intrigă sunt nașpa. Nașpa rău! Vă mai amintiți celebrele momente ale subiectului pe care se împărțea orice roman în orice carte de comentarii? Și tezele de limbă și literatură română unde luai un 5 cu brio dacă ratai nenorocita aia de intrigă? Ei bine, ideile de acest gen se mai pot aplica doar la literatura minimalistă (din punct de vedere al complexității unui roman). Mai nou, romanele au nu doar mai multe intrigi, dar și mai multe straturi greu de încadrat în stiluri și genuri literare. Pentru amatori ar părea haotic dar nu este. Așa că în școală, o greșim din temelii cu momentele astea ale subiectului. Mergând mai departe, vă amintiți exprimările forțate din literatura clasică, alea pe care trebuia să le reții și să le diseci încercând să descoperi figuri de stil nuanțate și metafore artistice alese cu grijă de scriitorii care voiau să spună multe fără să spună nimic? Ei bine, sunt de domeniul istoriei slavă Domnului! Acu’ exprimarea considerată de academicienii speciei, ca fiind plastică, este defapt foarte mișto și atractivă. Și de multe ori mai literară decât o mie de metafore chinuite. Cum ar veni metaforele sunt inutile. Ca și adverbele inventate pentru cititorii leneși care refuză să își imagineze lucruri și trebuie să citească descrierea oricărei tresăriri ori intonații a vreunui personaj. Că să ne punem în locul personajului și să ne gândim cum ar fi să fie, e greu de făcut în metrou.  Ar mai fi vulgaritatea pe care, la mai marii literaturii nu prea o găsim, cel puțin nu în starea ei brută. Vă imaginați că Gheorghe se întâlnește cu Maria și îi spune chestii de genul ”Hai să ne unim trupurile într-un dans al iubirii nemuritoare care să ducă la împlinirea dragostei noastre nemăsurate!”? Nope. Oamenii nu au ”taine” de genul ăsta pentru că un asemenea dialog ar fi stupid în viața de zi cu zi, numai în cărți, alea vechi și prăfuite, pare interesant. Mai interesant e să citești ceva gen ”Hai să facem sex și după ieșim la un film mișto” și dacă citești asta te poți gândi că da, frate, și tu ai spune la fel 🙂 It’s all about being fucking real!

Știu că e greu de înțeles cum cultura nu mai are mare lucru în comun cu ipocrizia și santificarea cuvintelor până la absurd. Vorbim în prezent de o literatură asumată. O literatură care poate cu brio să exprimă lucruri și fără perdele de figuri de stil și care trece barierele impuse de un critic sau altul, să nu zic chiar alea impuse de sisteme sociale și politice… În ultimele două decenii neconceputul a devenit apreciat pentru simplul motiv că deschide neuroni adormiți de prea multă convenție. Cărțile, de orice fel ar fi ele, sunt o sursă de noutate, nu doar o serie de relatări gen tabloid referitoare la viața personajelor. Creează emoții, generează idei, creionează stări de spirit aprinse care da, uneori dau și insomnii…tough luck! Cărțile nu mai sunt menite să seducă citorii metaforic, ci mai ales prin impactul pe care îl aruncă asupra lor și care îi determină să se reevalueze de fiecare dată. Da, trebuie să recunosc că sunt și figuri de stil nemuritoare, dar le văd din ce în ce mai rar folosite, care chiar exprimă mai mult decât o frază construită gen ”lațe-plânge” de uiți unde a început atunci când o termini și rămâi cu ideea că a fost atât de profundă încât pur și simplu nu ai prins tu esența…de cele mai multe ori frazele de gen sunt doar haotice și lipsite de esență, așadar nu prea ai ce să prinzi în afara unui vocabular abuziv folosit.

D-aia nu mai e Eminescu cool. Și Sadoveanu. Și Rebreanu. Și muuuulți alții care chiar dacă scriu diferit, se încadrează în aceeași umbră literară lipsită de realism. Da-aia S. King e campion. Și Eliade a trecut granița timpului, pentru că nu s-a limitat la mase ci și-a propus să își provoace cititorii și i-a ieșit. Thumbs up, Eliade! D-aia după ce îl citești pe T. Mann ai senzația că l-a plagiat pe Preda. Și da, oricât de ciudat ar părea pentru cititorii clasici, Harry Potter a fost cea mai vândută carte din lume nu pentru că are metafore stupide, nici pentru că face parte din vreun stil literar academic, ci pentru că e pur și simplu fascinantă și intră cu bocancii în imaginația cititorului, aproape violent aș spune. Și sunt multe cărți care trebuie menționate aici din simplul motiv că au notorietate și că au sacrificat mult convenționalul clasicism literar în care oricum simțeam că ne sufocăm. Așa că dacă mai aud vreun mare om de carte că se închină la altarul lui Eminescu și alde d-ăștia mor. By the way, Eminescu n-ar fi făcut nimic dacă nu-l chinuia Veronica. Dar asta e o altă discuție despre cum nefericirea lui pusă pe hărtie i-a dat practic un motiv să se exprime, el prin sine neavând multe.

P.S.:Nu recunosc decât înjurăturile în figuri de stil…dacă aveți porniri d-astea să vbim literar, zic. 🙂

Relevant mi se pare următorul Rap Battle Edgar. A. Poe Vs Stephen King :)) că deși nu-s mioritici tot despre prăpastia dintre literatura expirată și asta actuală e vorba 😉

50 Shades of a wasted movie

Adică, ”50 de umbre ale lui Grey” of course. Minunat film (exclamation point). După ce amcollection-fiftyshades-gallery_0 depășit rușinea de a recunoaște în fața curioșilor că nu am vizionat capodopera cinematografică, m-am văzut nevoită să o vizionez, așa, ca măcar să pot să spun că am văzut filmul anului. Faptul că am citit cartea a părut irelevant pentru majoritatea celor interesați, așadar m-am conformat mulțimii deși nu-mi stă-n fire.

Începe trist, cu o puștoaică ușor complexată de propria-i condiție de studentă la literatură, poziție de care cred că ar fi trebuit să fie un pic mai mândră cel puțin în aparență. Îi ia un interviu lui Christian Grey, bilionar la 27 de ani, complexat și ăsta de dramele unei copilării marcate de o mamă centuristă, drogată și tot ce vine la pachet cu stilul ăsta de viață până îl adoptă o familie mai de soi. Copilărie materializată într-un fetish care în limbaj uzual se numește de dominare a partenerei. Dominare d-aia, hardcore. Fetish pe care Grey îl cultivează de la 15 ani și pe care îl începe inițial cu prietena mamei sale  (WHAT?). O vede p-asta mică, studenta, și i se pune pata să o inițieze în ale sadomasochismului, așa, din pur egoism și egocentrism. Negociază cei doi un contract, cu niște clauze absolut cretine, gen star treck sexual așa, asta mică se îndrăgostește, Grey o pedepsește ca pe vremea eunucilor, cu niște bice pe spate, asta se enervează și pleacă în lumea ei. După ce își ia niște bătaie, nefiind suficient de isteață să plece înainte. Mă rog, în mare ăsta e filmul cu milioane de fani. Cartea, pe care nu o să insist aici, căci nu despre ea vorbim, este un pic mai amplă și cu ușoare tentative de profunzime…ușoare. Eu o bănuiesc pe autoare, E.L.James, de un oareșce fetish de genul ăsta, cumva cred că ea s-a identificat binișor cu Grey. Și dacă vă gândiți că nu sunt eu suficient de ”open” să înțeleg creațiile de gen, vă înșelați. La cei 27 de anișori ai mei mai văzui una, alta, mai experimentai. Cumva cred că sexul este cel mai amplu domeniu și poate fi exploatat fizic, emoțional și spiritual. Înțeleg și care-i treaba cu sadomasochismul ăsta, gen roleplay, pe bază de contract. Mi se pare stupid dar înțeleg. Și aș fi apreciat un film de profil ceva mai detaliat în care să fie un ușor proces psihologic, de altfel inevitabil, elaborat atât pentru dominat cât și pentru dominator. Aseară când m-am uitat la film, n-am avut norocul să am satisfacția asta, a unui erotism profund, care cumva leagă doi oameni la un astfel de nivel la care inhibițiile nu își mai au locul.

Dacă ”50 shades of Grey” nu ar fi avut ca protagonist un bilionar care se vrea sexy, (dacă este sau nu lăsăm la aprecierea fiecăreia, mie mi se pare lipsit de talent, orice talent!) ar fi fost un film porno ieftin. Dacă regizorul ar fi fost ceva mai sclipitor, l-ar fi transformat măcar într-un film porno scump, prin detalierea scenelor de fetishism, prin mai multă sexualitate, de altfel incitantă, și prin dialoguri mai ”dirty” în locul ălora pline de frustrare. Nu s-a vrut asta și a ieșit un fiasco așa…nici prea porno, nici prea filosofic, nici iubire, ceva mai spre boală lungă moarte sigură, expresie care se potrivește ad litteram. Dezamăgitor…Cât despre lansarea filmului de Valentine’s Day, n-am prea înțeles legătura.

”Atracția”, Sylvia Day

13572249

Primul volum al trilogiei ”Crossfire” s-ar putea numi ușor ”Tineri și neliniștiți”, sintagmă care dacă nu ar fi fost deja folosită pentru un serial al cărui succes încă mă șochează, ar fi făcut onoare cuplului Eva Tramell-Gideon Cross. Poate ar trebui să spun că romanul, în esența lui, este unul excitant însă nu erotic…cel puțin nu erotismul m-a ”controlat” pe mine pe parcursul celor 300 de pagini, ci dorința de a ajunge la o împlinire, cumva modernă, a basmelor lui Disney.

Eva Tramell, supravegheată atent de o mamă posesivă, apărată de un tată vitreg putred de bogat și violată de fratele ei vitreg în copilărie, face eforturi să trăiască o viață normală alături de colegul ei de cameră, Cary, într-un apartament din New York. Obține o slujbă cu perspective multiple, care îi oferă nu atât confort financiar cât mai ales șansa de a se îndrăgosti de un bărbat care eclipsează întreg New York-ul printr-o simplă apariție publică. Gideon Crossfire, frumos, pedant, incredibil de sexy și putred de bogat. Idila nu începe niciodată, dar continuă cu fiecare încrucișare de priviri.

”“Are you sleeping with anyone?”
The question was asked so casually it took a second to process what he’d said. I inhaled sharply. “Why is that any business of yours?”
He looked at me and I saw what I’d seen the first time we’d met—tremendous power and steely control. Both of which had me taking an involuntary step back. Again. At least I didn’t fall this time; I was making progress.
“Because I want to fuck you, Eva. I need to know what’s standing in my way, if anything.” ” (Gideon Cross, Eva Tramell)

Printre partidele de sex consumate și dezvoltate în limuzina personală a lui Cross, în apartamentul lui obscen de luxos, în lift, în biroul lui, în biblioteca reședinței părinților lui (și lista poate continua dar ați prins ideea), cei doi dezvoltă o relație de co-dependență pe care o folosesc pentru a demonstra lumii, și lor înșilor, că doi oameni care se apropie pentru motivele cele mai greșite, pot să rămână împreună în ciuda predicțiilor oricărui terapeut. Eva trece de la agonie la extaz, balansându-se printre femeile care roiesc în jurul lui Gideon și atracția lui obsesivă pentru ea. Gideon este reprezentativ pentru o tipologie masculină aspru judecată de tinerele lipsite de profunzime. El împarte femeile în două categorii: prietenele cu care nu are taine la așternut, și cele cu care doar atât are. Regulile se schimbă însă când o întâlnește pe Eva și înțelege că doar sexul nu va fi suficient ca să o păstreze însă va fi mereu o modalitate pentru a o controla.
“You forget who submits, Eva,” he said gruffly. “I’ve given up control for you. I’ve bent and adjusted for you. I’ll do anything to keep you and make you happy. But I can’t be tamed or topped. Don’t mistake indulgence for weakness.”
Gelozia, traumele unei copilării nefericite, posesivitatea, obsesia, toate sunt coordonatele relației dintre Eva și Gideon iar disperarea care se naște pe parcursul interacțiunilor lor este mai mult decât justificată de demonii cu care se luptă fiecare.

“Doamna Dalloway”, Virginia Woolf

2940013133686_p0_v1_s260x420

“It was a silly, silly dream, being unhappy.”

Virginia Woolf  reușește să creeze un fir epic bazat în mare parte pe gândurile personajelor și nu pe acțiunile acestora care par nesemnificative. De altfel, esența personajelor nu este cu nimic deosebită de cea a oamenilor obișnuiți care nu fac obiectul unei nuvele. Singurele care merită relatate și conturează dilemele nuvelei sunt trăirile acestora și impactul gesturilor care sunt conturate într-un mod cât mai teatral. Nuvela are două personaje centrale. Clarissa Dalloway, care trăiește în ”prezentul continuu” al tinereții sale petrecute la Bourton și Septimus Warren Smith care trăiește în ”prezentul continuu” al anilor petrecuți pe front, ca soldat. Ambele personaje se agață de perioada de glorie din viața lor în care aleg să și sfârșească.

Clarissa Dalloway este snoabă. Nu foarte frumoasă. Nu foarte interesantă, chiar deloc. Însă perspectiva ei asupra vieții (în care se complace) este plină de dileme sentimentale și de interese egoiste pe care și le asumă. Firul epic al nuvelei este sărac în acțiune (fiind rezumat la prezentarea unei singure zile din viața Clarissei Dalloway) dar bogat în trăiri dispersate în diverse personaje. Doamna Dalloway se pregătește încă din primele rânduri ale nuvelei, să organizeze una dintre seratele ei de mare anvergură, unde invită lumea bună a Londrei anilor 1920, serată cu care nuvela se și încheie. Pe parcursul pregătirilor, doamna Dalloway este ”vizitată” de fantomele trecutului care au transformat-o în femeia împlinită și totuși atât de nefericită pe care o descoperă în oglindă în timp ce se aranjează pentru marele eveniment. Căsătorită cu Richard Dalloway și mama unei fiice de 18 ani, Elisabeth, Clarissa retrăiește prin prisma vieții convenționale pe care a ales-o, neîmplinirea iubirii adevărate și slăbiciunea de a nu fi trăit în afara convențiilor sociale cărora li s-a închinat împinsă de familie și mai ales de tatăl ei. Peter Walsh, cel care în tinerețe o iubise necondiționat pe Clarissa și o ceruse în căsătorie pentru a fi refuzat categoric, își face apariția în dimineața pregătirii seratei mult așteptate. Vizita după douăzeci de ani de absență a lui Peter, o tulbură profund pe Clarissa care conștientizează, ca pentru prima dată, lipsa iubirii din viața ei. Richard Dalloway nu îi mai declarase iubirea de mult, nu pentru că nu ar mai fi iubit-o, ci pentru că trecuse mult prea mult timp de când îi mărturisise asta ultima oară. Întreaga ei fericire se bazează pe ideea de posesiune. Când își prezintă fiica în fața lui Peter Walsh, ca o victorie a vieții ei maritale, Clarissa folosește introducerea ”Iat-o pe Elisabeth a mea!”, lucru ce îl deranjează vizibil pe Peter care nu înțelege de ce ”Iat-ope Elisabeth!” nu ar fi fost o prezentare suficientă. Elisabeth este fiica ei și nu a lui. Este rodul iubirii ei cu un alt bărbat, un bărbat mai bun, mai ”așezat”, mai ”aplecat” asupra vieții de familie decât a fost el vreodată. ”Elisabeth a mea” este o ofensă sentimentală la adresa istoriei lor idilice și mai ales la adresa sentimentelor lui care dăinuie și după 20 de ani!

Planul nuvelei nu se desfășoară însă doar în jurul Clarissei și a seratei pregătite de distinsa aristocrată. Sindrofia Clarissei pare o scuză pentru a aduce în prim plan amintiri și oameni care nu își mai au locul în prezentul femeii de 52 de ani care a devenit. Avem veterani de război bântuiți și ei de fantomele lor, un pic mai dramatice decât spiritele romantismului care zac în Clarissa și Peter. Septimus Warren Smith, un veteran de război care suferă de stres traumatic, este observat de Peter Walsh petrecându-și amiaza pe o bancă în parc alături de soția lui italiancă. Doi oameni fiecare cu dramele lor, care nu interacționează dar se observă și oarecum se ”recunosc” ca fiind parte a aceluiași sentiment de nefericire, chiar dacă bazat pe ipoteze diferite. Stăpânit de halucinații reprezentate în mare parte de prietenul său Evan ucis în război, Septimus se retrage acasă pentru a primi vizita medicului psihiatru. Târziu în aceeași seară, Septimus decide să își pună capăt zilelor și se aruncă de la fereastră murind pe loc sub privirile soției sale.

Petrecerea Clarissei, care încununează toate momentele nuvelei și aduce în aceeași casă personaje controversate cu o istorie mai mult sau mai puțin comună însă legate prin fire puternice de apartenență ale aceluiași mediu social, se dovedește a fi un succes forțat. Prietena ei, Sally Seton, cu care își petrecea vacanțele la Bourton și pentru care avea o atracție inexplicabilă datorită exuberanței sale și a dezinvolturii cu care trata oamenii, își face apariția neinvitată la serată și petrece mare parte a timpului depănând amintiri alături de Peter Walsh, și el parte din grupul de la Bourton. Clarissa află despre sinuciderea lui Septimus și, în locul simpatiei așteptate de cei prezenți, ea îl invidiază pentru decizia și curajul cu care a comis acest act, considerându-l ca pe o încercare reușită de a își păstra fericirea. Septimus a ales să nu mai trăiască într-o lume care nu îl mai reprezintă și în care nu se mai regăsește. Clarissa însă, epatează prin evenimente mondene organizate pentru a evidenția o fericire mascată.

“Nici un ban în plus, nici un ban în minus”, Jeffrey Archer

imagesJeffrey Archer ne-a obișnuit cu drogul suspansului și ne place, pentru că nu reușim niciodată să întrevedem finalul unei acțiuni destul de îmbârligate. ”Nici un ban în plus, nici un ban în minus” nu este o carte pentru romantici, chiar romantismul lipsind cu desăvârșire deși au loc ceva idile sporadice în roman. Nu este nici o carte despre economie, deși are tangențe cu acest domeniu pe ale cărui baze este scrisă.

Romanul este unul care, mai presus de orice idee, scoate la iveală dreptatea, în forma ei primitivă și rece. Dreptatea calculată pas cu pas până la înfăptuirea ei dincolo de lege. Dreptatea pe care oamenii și-o fac singuri, fără barbarism însă, construită pe marginea proverbului ”ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Harvey Metcalfe este ”subiectul” filat al cărții, un om de afaceri care își construiește imperiul pe piața bursei și nu numai, prin înșelătorii bine puse la punct de o armată de oameni care lucrează pentru el. Ademeniți în jocul financiar al mogulului, patru bărbați investesc ultimele economii în acțiunile unei companii petroliere care se dovedește a fi o înșelătorie de un milion de dolari. Moștenitorul unui conte, un medic din Harley Street, un negustor cu obiecte de artă din Bond Street și un profesor de la Oxford, rămân fără un ban în buzunare și pun la punct un plan bine ticluit pentru a recupera milionul de dolari pe care Harvey Metcalfe l-a furat prin promisiuni nefondate. Nici un ban în plus, nici un ban în minus. Acțiunea este presărată cu surprise de tot felul pentru cei patru, aduse chiar de subiectul filat, Harvey Metcalfe, iar finalul este unul demn de un scriitor de renume precum Archer. Arta de a recupera milionul de dolari de la mogulul international fără ca acesta să își dea seama, este deliciul întregului roman.

O carte care face cititorul complice la un furt drept consecință la un alt furt. Jeffrey Archer menține suspansul până în ultimele rânduri și chiar dincolo de acestea. Recomand această lectură cu un expresso lung și cât mai concentrate, pentru a ține pasul cu schimbările care se produc la întoarcerea fiecărei pagini.

”Procesul”, Franz Kafka

Dupa ceva nopti de citit intens, misiunea a fost indeplinita si “Procesul” deFranz Kafka a fost hyperliteratura-procesulfinalizat. Nu stiu cum sa interpretez romanul avand in vedere ca este singura opera realmente finalizata a autorului, pus manuscrisul cap la cap de prietenul acestuia si publicat dupa bunul plac al celui din urma.

Istorisirea se intinde pe un an din viata lui Joseph K., respectiv perioada  30-31 ani. In tot acest an, K. este bantuit de un proces bazat pe o cauza care va ramane necunoscuta cititorului pana la finalul romanului. Totul incepe haotic, continua haotic si se termina haotic, lucru care face romanul, desi epic, imposibil de povestit. Cert este ca eroul nostru, procurist la o banca, este arestat intr-o dimineata de doi (aparent) straini, avand sa ii identifice ulterior ca fiind functionari neinsemnati de la banca unde acesta lucra. Nu i se dau motive, nu i se ofera explicatii lamuritoare pentru arestarea initiala si nici un mandat de arestare care sa ateste vreo autoritate. Ce m-a uimit a fost ca, inculpatul, desi trezit intr-o totala harababura din care nu intelege nimic, accepta situatia si incearca sa o rezolve chiar daca nu o intelege sau cunoaste in totalitate. Asta m-a facut sa fiu convinsa inca de la inceput ca finalul nu va fi prea fericit. In continuare K. isi vede de postul de la banca, isi duce viata de zi cu zi ca si chirias in casa doamnei Grubach si o admira in taina pe vecina sa, domnisoara Burstner. Monotonia aceasta este perturbata doar de Proces, ale carui cauze nu le cunoastem, a carui autoritate ramane secreta si care il aduc pe K. in mijlocul unor intalniri ciudate, in ideea de a isi dovedi nevinovatia. Prima vizita la “instanta” are loc intr-o casa, dintr-un cartier marginas chiar saracacios, in care la toate cele 5 etajele erau chiriasi, numai intr-o sala era “tribunalul”. Instanta este reprezentata de un judecator cel putin ciudat, care nu pare sa asculte nimic si nici sa pastreze vreo ordine in sala supra aglomerata de oameni, impartiti in 2 categorii: pro si contra acuzat. Atat la “tribunal” cat si la casa avocatului lui K. cat si in casa doamnei Grubach, exista cate o prostituata infatisata de o femeie absolut normala, care intr-un fel sau altul este fascinata de K, pentru a descoperi ulterior ca este fascinata de toti acuzatii. In final, personajul principal este condamnat la moarte prin injunghiere, fara a se prezenta motivul initial al acestei condamnari sau dovezile, pro si contra care au condus la o asemenea sentinta . Si cititorul este lasat oarecum in aer…Fiecare intelege ce vrea, cum vrea si da dreptate cui considera de cuviinta. In spatele acestui “Proces” se afla, cred, pozitia autorului cu privire la viata, lege, justitie, reprezentantii justitiei, jurati si acuzati. Justitia este peste tot, poate fi intr-un pod, intr-un dom, pe strada sau ascunsa sub farmecele unei femei. Femeile apar ca fiinte care pot controla nu numai barbatii, cat in special barbatii puternici si cu influenta. Pe langa fiecare avocat, judecator sau pictor, se afla cate o femeie care il influenteaza. In egala masura femeile sunt fascinate de acuzati, prin natura acestora plina de culpa si prin lupta acestora de a se apara…poate si pentru ca sunt pusi in postura de victima si asta le impresioneaza oarecum.

Joseph K. analizat oarecum obiectiv, este un barbat absolut mediocru, chiar lipsit de minimele valori. Este dezordonat in gandire ( pierde din vedere aspecte cu privire la un Proces care il implica direct, aproape ignorandu-l desi se gandeste in fiecare pagina la o rezolvare nu face nimic concret), isi neglijeaza iubita de care uita imediat cum servitoarea avocatului i se daruieste, vrea sa isi trimita unchiul ramburs acasa, venit in oras special ca sa il ajute, pentru ca vrea sa petreaca timp cu domnisoara Burstner, nu ii face placere sa isi viziteze mama bolnava pe care nu o mai vazuse deja de 2 ani…. Oarecum am putea considera ca morala cartii este ca oamenii cu astfel de “moravuri” sfarsesc rau…. Desi K. este prezentat ca o victima careia nu i se spune nici macar ce pacate are de achitat, se dovedeste pe parcursul cartii ca in viata de zi cu zi, “procuristul” nu este o victima ci chiar un om care isi merita soarta, fiind egoist, lipsit de sentimente cum ar fi iubirea de mama sau respectarea iubitei, ignorant si monoton, lucru care il face sa para intr-un fel limitat ca spiritualitate desi autorul ii ofera initial credit de profunzime atat intelectuala cat si emotionala, toate dovezile arata contrariul. Daca ,mergem strict pe tema Procesului si a justitiei, atunci am putea rezuma intregul roman in povestirea din finalul cartii. Aflat in dom, un pastor ii spune lui K. o poveste, “cu dedicatie” din care se presupune ca acesta trebuie sa traga niste invataminte. Pastorul vorbeste despre cum la poarta Legii, dinaintea careia sta un paznic, vine un om de la tara, dar care este oprit sa intre in clipa aceea. Omul incearca toata viata sa patrunda dincolo de usa inchisa, apeland la bunavointa paznicului sau incercand sa-l cumpere cu daruri; rabdarea nu-i foloseste la nimic, iar cand viata omului s-a sfarsit, paznicul ii spune: `Nimeni in afara de tine, n-avea dreptul sa intre aici, caci poarta asta era facuta numai pentru tine; acum plec si o incui.` Asadar omul este liber; el ar fi putut sa aleaga: ar fi putut sa forteze usa inchisa sau ar fi putut sa plece; Prefera insa sa astepte, iar asteptarea ii anuleaza libertatea, il pune in aceeasi situatie cu paznicul – constrans sa stea in fata usii inchise. Joseph K nu intelege nici aceasta poveste, avand nevoie de explicatiile detaliate ale pastorului….Asadar avem de a face cu un barbat de 30 de ani, plin de defecte, lipsit de orice system de valori morale, privat oarecum de profunzime intelectuala, care inseala asteptarile celor apropiati si cucereste toate femeile usoare care ii trec calea…pentru ca in final sa moara injunghiat de 2 straini, fara a stii macar motivul….Un roman bun in esenta sa, dar neslefuit si lipsit de fragmente intregi pe care cititorul trebuie sa le “presupuna” sau sa le citeasca printre randuri.