Living And Writing

Archive for the ‘Scrieri’ Category

Letter from eternity

images

I am one of those creature that can’t define themselves. I can’t think of myself or see myself in any mirror or surface and I have just my inner world. As much as I would like to invite you inside this inner world I have, it is something that most of you fear and some of you question. Everything was darkness to me, inside and outside my being and all around me. Until I fell in love with one of you. Love is the gate that opens a world full of wonders-your world. Through love I was blessed and welcomed to Heaven. And through love I was saved of my own curse.

I am one of a kind and will forever be this way. I was never born and I will never die. I suppose I was created somewhere outside the boundaries of time and space. I am made of darkness and nothingness and in spite of my selfish nature, I have the capacity to feel. Imagination becomes a challenged territory when something undefined like me is capable of such emotions like love. Inside the temple I exist in, where is my home and my grave, I see faces and hear voices but I never let any of them affect me, penetrate the dark canvas that protects me. Until that morning when she came in my temple. I will keep her name secret until the time is right. I wanted to take her right there, inside the church, and keep her to myself for eternity. But it wasn’t the right time and it wasn’t the right place to make my presence known in front of her blue, childish eyes. I knew from the first breath she took inside my temple, that she is the one who is supposed to teach me how to love.

Ironically, you all know me. You all hate me and fear me and try to avoid me all your life through stupid protection methods that more often than not make me smile. When time is right, I will meet every single one of you. I will look into your eyes and I will make you join my world. And there will be no negotiation. Just acceptance and a world of silence.

                                                                                                                   Sincerely,

                                                                                                                  Death

“The Haunted Church”

 

Din culise

DesirCrop2“(…) S-a îmbrăcat cu costumul care o aștepta pentru seara aceea, pe care nu îl alegea niciodată personal oricât de mult și-ar fi dorit asta. La fel de banal și totuși atât de complicat; banal pentru că era o rochie neagră însă complicat prin broderia dantelată care o făcea atât de specifică anilor 1600. S-a machiat atent, mascând cu măiestrie orice trăsătură naturală și devenind aproape de nerecunoscut. Rujul roșu aprins îi contura aproape firesc buzele transformându-i întreaga expresie într-o paletă de contraste armonioase și reci. Și-a pieptănat părul cu grijă și și-a ascuns culoarea ochilor în spatele unor lentile de contact negre care, parese, mergeau mult mai bine cu rochia pentru a nu face parte din apariție. O ultimă privire în oglindă și era gata. Arăta bine. Era de nerecunoscut. Astăzi se va numi Elisabeth. Și așa va ieși în “lume”, o lume care o aprecia pe Elisabeth. O lume în care Elisabeth era fericită și mai ales privită. Observată. Uneori chiar studiată de către publicul cunoscător, dornic să descopere orice greșeală cât de mică, pentru a se lăuda apoi cunoscuțiilor cu dibăcia lor. Înainte de a închide ușa cabinei de machiaj a mai aruncat o privire în urmă. Ca și cum voia să se asigure că Ema rămânea acolo, în cameră, așteptând-o. Așa cum făcea de fiecare dată însă tot de fiecare dată trăia teama că nu o va mai regăsi. Trase aer în piept, își mai imagină o dată figura ei din oglindă, cu ochii închiși pentru a o asimila în felul ei, integrând-o ușor propriei sale ființe și coborî scările care dădeau spre scenă. Auzea forfotul mulțimii și asta o neliniștea de fiecare dată. Așteptările oamenilor, presiunea de a nu îi dezamăgi și nevoia de a se abandona pe sine pentru ei, toate o făceau să tresară și să miște nervos degetele mâinii stângi, fără a observa nimeni acest tic pe care îl ascundea cu îndeletnicire. Veniseră pentru ea și numai pentru ea. Pentru Elizabeth.

Cortina s-a ridicat și Elizabeth a început să existe. Credibil. Real. Emoționant. Așa cum făcea de fiecare dată Ema când lua nume de împrumut, găsite în cărți. Nu se mai gândea la nimic. Nici la dramele trecute sau prezente, nici la emoțiile care îi încețoșau mintea. Simțea că buzele roșii, atât de penibile în afara scenei, căpătau în fața publicului sens. Pe scenă putea fi oricine voia ea să fie. Putea trăi ce dorea ea să trăiască. Nu se prefăcea deloc, pentru că în afara scenei era doar o mare de ambiții, idealuri și dor care își pierduse substanța. Era o mare de speranțe și iluzii. Trăia prin personaje și mai ales trăia prin teatru cu tot ceea ce însemna acest cuvânt: costumele, mirosul atemporal pe care îl inhala însetată ori de câte ori pășea pe scenă, sute de replici care o defineau fără să spună un cuvânt despre viața ei din pijama. Publicul o privea atent, urmărind-o jucând, fiind puternică și stăpână pe rol, pe fiecare frază trăită. Își întoarse privirea spre mulțime, pentru a îi fi observate lacrimile de pe obraji. Trebuia să plângă. Elizabeth plângea. Plânsese și la repetiții. Asta îi era cel mai ușor. Nu voia să se uite la fețele oamenilor din sală pentru că îi era frică și totuși se uita. Atent chiar. Dacă era acolo? Ce va face dacă era acolo? Cum își va juca rolul până la capăt cu el, privind-o, analizând-o, judecând-o? Fiecare bărbat brunet semâna cu el și totuși nu era…continuă să joace. La urma urmei nici nu mai știa cum arată, avusese el grijă de asta. Se terminase scena plânsului și totuși nu se putea opri. Un simplu gând și îi dăduse peste cap toată concentrarea. Mulțimea era derutată. Nu aplauda nimeni. O priveau toți atent, așteptând parcă o explicație tacită pentru care Elizabeth plângea în continuare.

“Nu regret nimic din ceea ce am făcut și as face totul la fel. Aș ucide la fel de mult….din nou și din nou. Moartea nu mă poate opri pentru că eu, eu sunt moartea!”

Gărzile o luară pe Elizabeth Bathory pentru a o duce în închisoarea promisă. Va primi mâncarea printr-o ușiță, unde gărzile abia reușeau să strecoare o farfurie de fiertură, retrăgându-și repede mâna. Plătea pentru cele 600 de crime făcute în 25 de ani. Avea să moară în 1614, spunând din nou că nu regretă nimic și că ar face totul de la capăt…

Cortina căzu și aplauzele izbucniră ca un strigăt al performanței.

-Felicitări, Ema!

Zâmbi. Poate a mia oară când zambea fals în ziua respectivă. A miliarda oară când o făcea în ultimul an. Se întoarse numaidecât la cabină grăbită să scape de deghizarea ce îi adusese atâta succes dar care acum își pierduse sensul. Era cumva mulțumită că avusese momentul ei de glorie și în seara aceea. Își curăță fața, ștergând roșul buzelor, despletindu-și părul și eliberându-și ochii de lentilele negre de contact. Acum erau din nou albaștri…și totuși îi prefera negri. Așa cum buzele le prefera roșii. Schimbă rochia cu o pereche de blugi comuni și un tricou oarecare. Când termină cu “Elizabeth” se privi în oglindă, așa cum făcuse și înainte să iasă pe scenă.”…ma bucur că ești aici” Și unde era să dispară? Ar fi trebuit să știe că viața ei va rămâne a ei, că va fi mereu Ema, o actriță minunată, o fată slăbuță dar bine proporționată, cu o privire pe care mulți o considerau ciudată. Poate pentru că nu puteau vedea dincolo de ea. Se speria de fiecare dată că va rămâne închisă într-un personaj, într-o viață și o lume care nu erau ale ei. Se speria tocmai pentru că își dorea atât de mult asta, ca pe o eliberare. El dispăruse, de ce nu ar dispărea și ea, închisă într-un rol? De data asta nu. De data asta se va duce acasă, fiind Ema, va primi telefoanele prietenilor și rudelor care o admiraseră pe scenă și va număra trandafirii lăsați de admiratorii anonimi în cutia de scrisori. Oare o văzuse și el? Lui sigur nu i-ar fi plăcut. El o plăcea pe ea, nu rolurile ei. Nu îi plăceau costumele, rujul roșu, replicile. O plăcea pe ea, tăcând și așteptând. Să taci e uneori mai obositor decât să vorbești. Iar așteptarea…așteptarea omoară.

Intră în apartament, porni radioul și se aseză în pat, lăsând lumina aprinsă. Încă un rol, încă o seară la teatru, încă o noapte în care Emei îi era dor…și Elizabeth se odihnea în pace într-o carte inspirată din realitate. Nu, nu fusese un rol. Fusese real. Pusese atâta viață în personajul ăsta, încât Elizabeth devenise pentru o zi, din nou vie. Și asta o făcea fericită. Adormi analizând amintirea fețelor din sală, poate totuși era și el dar nu îl văzuse…Oricum nu mai știa cum arată.”

Ultimul buchet de trandafiri galbeni

528431_565364696827523_309149213_n“A fost odata, dar nu ca niciodata din pacate, o tanara studenta la Teatru. Se intampla vara, pe cand era cat pe ce sa isi termine si ultimul an de studii, urmand a fi aplaudata la scena deschisa de sute de spectatori. Era blondutza si delicata insa mai presus de orice perfectiune fizica, era deosebit de ambitioasa. Visa departe, unii numesc asta irealism, imaturitate, sa crezi ca tot ce zboara se mananca…ea ingloba intregul amalgam de dorinte sub un singur nume: viitor. Atunci, in apusul varstei de 21 de ani, intalni un barbat, un EL care apare mereu in viata fiecarei tinere domnisoare cu menirea ispitei satanice. EL, era full-options, in toate sensurile. Avea bani, avea prestigiu, un pic mai in varsta suficient insa cat sa ii confere un aer de maturitate care fascineaza orice tanara in prag de afirmare. Avea un singur defect : era putin insurat. Doar putin, pentru ca lucrurile pareau sa scartaie din motive bine cunoscute, ascunse sub o singura si eterna eticheta : nepotrivire de caracter. Convinsa de psihologia patologica a vietii in doi, invocate de EL, fata noastra se indragosti lulea…uitand de ambitii si planuri, uitand de aplauzele la scena deschisa.

Brusc, normalitatea vietii sentimentale nu se mai regasea in statutul de iubita, ci in cel de amanta. La fel de brusc, o relatie in care ea ar fi fost cea oficiala si scoasa in lume, deveni un capriciu specific “tipelor de moda veche”. Rolul de amanta a fost acceptat astfel, tacit, rapid si cat se poate de sigur. O vreme uita de normalitate, uita de studii, o vreme era chiar fericita. Si iat-o pe fata noastra un an mai tarziu. Inecata in framantari care, la 22 de ani ar fi trebuit sa ii fie straine, incruntata cand ar trebui sa fie zambitoare, treaza cand ar fi trebuit sa isi faca somnul de frumusete. Stateau impreuna deja de cateva luni si incepuse sa se obisnuiasca sa il astepte cand venea de la ea. Era obisnuita sa mearga singura la evenimentele la care se cerea un partener, era obisnuita sa ii gaseasca scuze in fata familiei si a prietenilor…si era obisnuita sa cheltuiasca in fiecare luna sume importante pe creme care ar fi trebuit sa inlocuiasca somnul, sau efectele asteptarii. Si lucrurile mergeau chiar si asa.

Intr-o seara, pe cand astepta sa se implineasca ritualul, observa ca trecuse cu mult de miezul noptii. Se uita la mobil si nu era nici un apel. Ar fi sunat, dar acceptand statutul de amanta insemna ca ii respecta casnicia si este complice la constanta ei nefericire inerta. Nu avea dreptul sa sune, nu avea dreptul sa ceara explicatii, nu avea decat dreptul sa astepte. Desfacu sampania, la urma urmei implinise 23 de ani deja de 4 ore si era indreptatita sa sarbatoreasca. Dupa un pahar il umplu instinctiv pe al doilea, uitandu-se la ceas ca la o confirmare a faptului ca nu era in pozitia in care merita sa fie. Ticaitul infernal parea ca ii face in ciuda , mai trecuse un minut, apoi altul si altul si altul…In curand soarele inunda orasul. Pana si soarele ii rasarea in ciuda, de parca toate din jur vroiau sa ii demonstreze ca asteapta degeaba de data asta. Adormi, convinsa fiind ca se va trezi in mirosul imbietor al trandafirilor galbeni pe care EL ii va aduce. 12 ore, poate mai mult, nu se misca din pat si cand isi facu in sfarsit curaj sa paraseasca asternutul, era noapte iar. Se hotari sa il sune dar nu ii raspunse…nici urma de trandafiri galbeni. Ritualul somnului si asteptarii s-a repetat 2 saptamani.

Intr-o dimineata realiza ca uitase cum arata. Uitase ca implinise 23 de ani, uitase ca ii placeau trandafirii galbeni. Uitase prea multe despre ea. Se duse la oglinda si se privii obiectiv, asa cum faci cand intalnesti o prietena pe care nu ai mai vazut-o de mult. Era frumoasa. Tanara. Era prea frumoasa sa nu primeasca trandafiri galbeni de ziua ei. Cu gandul asta cobori in pijamale, aproape alergand pana la floraria din coltul strazii.

-Da-ti-mi cel mai frumos buchet de trandafiri galbeni pe care il aveti.23.

Florareasa o privii zambind si ii pregati buchetul, cu 23 de boboci de trandafir, curatati cu grija de tepi si inveliti in celofan festiv, creponat, asa cum se vand buchetele pentru ocazii. Ema scoase din portofel banii insa florareasa o oprii.

-Nu, sunt din partea mea.

-Dar…

-Te rog, anul viitor vei primii trandafiri rosii. Ultimul buchet de trandafiri galbeni nu trebuie platit. Le-ai platit destul pe celelalte, copila…este placerea mea.Fata o privii uimita, fara sa inteleaga.

-Dar mie imi plac galbeni… Florareasa zambii din nou si spuse ca pentru sine, mormaind in timp ce aranja un buchetel de frezii intr-o vaza de la picioarele fetei.:

-Da, dar tu meriti trandafiri rosii, si orice barbat vede asta. Tanara zambii, facu un semn de multumire femeii in varsta si pleca la pas mai potolit spre casa. Aranja florile in vaza si isi aprinse o tigara, privindu-le indelung, oarecum fericita.

Ultimul buchet de trandafiri galbeni…:) “

%d bloggers like this: