Avem dreptul să trăim frumos!

aVX8WGd_700b

A durat ceva până să pot genera o atitudine proprie referitoare la schimbrea care se cere în ”stradă”. Și acum mă zbat într-o incertitudine pe care o am din scepticismul specific tinerilor care s-au intoxicat cu opinii proprii și s-au ferit cât au putut de hoarde, mulțimi și alte generalități reprezentate sau nu de indivizi. De la tragedia din Colectiv am trăit stări diverse și fiecare m-a definit la momentul respectiv însă niciuna nu a rămas atât de profundă ca tristețea. Iată că la o săptămână după artificiile ucigașe, reușesc să mă exprim în scris ceea ce îmi pare o victorie personală pe care cei care nu mă cunosc nu o pot înțelege dar sunt convinsă că este reprezentativă pentru o categorie de oameni care nu s-au exprimat încă.

Flashback. Vinerea trecută mă pregăteam de party. Venea Halloweenul și da, sunt una dintre acei tineri care se bucură de orice modalitate de distracție, am descoperit în ultimele zile că după unii și alții e urât asta, în fine. Mă pregăteam să ies cu iubitul meu într-un pub (iubitul e și soț, dar prefer să mă refer la el ca iubit deși am semnat niște acte). A mea mamă m-a contactat pe facebook, după ce a fost sunată de bunica mea, amândouă speriate de faptul că aș fi putut fi în clubul din care ieșeau oameni arzând. Nu, nu am fost acolo. Le-am liniștit și am descoperit pleiada de articole și filme de pe net care descriau amănunțit incendiul. În primă fază m-a lovit un sentiment de dispreț, înaintea tristeții chiar. Dispreț pentru faptul că în secolul ăsta, într-o capitală europeană, a ars un club care nici nu trebuia să existe, care legal nici nu prea exista. Disprețul s-a transformat în durere brusc, odată cu prima victimă despre care am auzit. Apoi am început să îmi verific prietenii, să văd care pe unde e, ăia puțini pe care încă îi am aș fi vrut să știu că sunt bine. Slavă Domnului, niciunul nu a avut soarta să fie acolo. Inevitabil am continuat să urmăresc povestea, să văd imagini oripilante, să aflu detalii macabre. N-am mai fost bună de nimic, nici de scris, nici de cafele cu vreo fată, nici de filme. Am urmărit cu sufletul la gură evoluția victimelor și am sperat pentru fiecare în parte că va reuși să depășească acest moment. Încă mai sper. Ca mulți tineri, am simțit constant o neputință, un handicap că nu pot schimba situația, o reacție pe care o consider umană și normală în fața morții. Am avut momente de furia oarbă în care nu voiam altceva decât vinovați pedepsiți Am urmărit știrile, am stat pe facebook, am vorbit cu oameni și nu reușeam să înțeleg cum să revin la o stare de pace interioară fie ea și superficială după ce atâtea vieți au fost pierdute aparent intr-un tragic accident.

Apoi oamenii au ieșit în stradă. Oameni ca mine, tineri, frumoși și liberi. Oameni care au simțit, ca și mine, să facă ceva mai mult decât să doneze o fiolă de sânge. Care au simțit să balanseze pierderea unor oameni ca ei, printr-o acțiune demnă și puternică. Au transformat emoția negativă, disprețul și durerea, într-o mișcare pozitivă, în revoltă și sete de dreptate. Oricare dintre noi putea fi in Colectiv. Fără excepție. Trupa era mișto, intrarea era liberă, seara era una de vineri. M-am dus și eu în stradă, mânată de entuziasmul tinereții, de dorința de a trăi într-o țară normală, de setea de a răzbuna niște vieți sacrificate la un concert. După care am început să mă întreb dacă mă regăsesc în ”stradă” și nu, nu prea mă regăsesc, nu în totalitate. Nu înțeleg de ce. Rezonez cu tot ce se strigă, susțin guvernul tehnocrat, urăsc corupția care (pe bune) ucide, dar parcă ceva nu e bine, ceva lipsește. Tinerii au multe nemulțumiri și toate se aruncă acum pe pancarte suspendate în aer. Toate, absolut toate, sunt legitime și de bun simț. Nimeni nu cere nimic aberant. Vrem atât de multe încât este greu să găsim o coerență deși aparent pare că am avea una.

Vrem să omorâm corupția așa cum ea a omorât pe alții. Vrem școli, mai multe școli. Vrem șosele funcționale. Vrem salarii mai mari și un sistem sanitar mai performant, cu personal plătit mai bine, astfel încât medicii să nu își mai facă pomană din salvarea de vieți ci să se simtă motivați să o facă, și financiar nu doar spiritual. Vrem legi pentru noi, nu doar pentru ei! Vrem tehnocrați nu politicieni! Vrem să putem demite un politician doar pentru că nu îl mai vrem și atât! Vrem 300 de deputați și senatori, ca în filmul ăla american! Vrem interzicerea traseismului politic chiar dacă e neconstituțional! Vrem ridicarea imunității, confiscarea averilor și înăsprirea pedepselor în cazuri de corupție! Vrem să nu mai dăm de pomană la biserici care nici nu plătesc impozite, fie ele ortodoxe sau nu! Vrem să mai tăiem din birocrație! Vrem protejarea pădurilor!

Cu toate dorințele exprimate nu doar că rezonez, dar sunt și mândră să fac parte dintr-o generație care a identificat atât de bine belelele unei societăți care se autodistruge zilnic de decenii. Sunt mândră că printre rock, tatuaje și coafuri viu colorate, există un bun simț intelectual pe care nu îl văd la generația la costum și nici la aia dinaintea ei. Sunt fericită că nu sunt singură în tot pelerinajul ăsta care e și cool și nonconformist și isteț și mai ales capabil. Și mă implic, dar pierdem ceva din vedere, esențial pentru o schimbare atât de radicală cum ne-o dorim să fie.

Noi, ăștia care am susținut protestatarii atât fizic cât și virtual, emoțional și în toate formele de susținere posibile și cu toate astea simțim că lipsește ceva, vrem mai mult. Vrem o reformare a conștiinței naționale, a conștiinței de a fi român. O reinstituire a empatiei cu alții, care să înlocuiască ura și invidia. Vrem multe și mărunte și majore, dar ce vrem mai presus de orice este să trăim frumos, așa cum vedem prin filmele de duminică. Să ieșim din casă zâmbind și să ne dăm o mână de ajutor pe stradă unii altora, dacă e nevoie. Nu să ne uităm suspect unii la alții, sceptici la fiecare gest de binefacere și așteptând un motiv obscur și mârșav să guverneze fiecare mână întinsă. Problemele cu România sunt politice, sociale, civice și morale, nu doar politice. Cred că d-aia nu mă simt reprezentată. Pentru că vreau mai mult decât schimbarea unor reguli. Mai mult decât un tehnocrat prim ministru și minim 10 ani de închisoare pentru corupție. Vreau mai mult decât 250 de euro salariul minim. Sunt lacomă poate. Veți spune că cerințele de reinstaurare a bunul simț etic, nu doar ăla civic, social și politic, nu se pot scrie pe pancarte. Adevărat. Dar ele trebuie conștientizate și împlinite. Toate problemele astea identificate cu acuratețe de noi și strigate în stradă, vin din păcate de care toți suntem vinovați, materializate într-un sistem politic populat de cretini pentru că nici măcar sistemul nu e problema ci oamenii din el. Corupția vine din indiferența față de alții și din egocentrismul nostru hedonist și se propagă pe toate remurile sociale devenind o consecință națională care culminează în Guvern, în Parlament. Sigur că nepăsarea, egoismul, autosuficiența, nu sunt identificate la nivel micro atât de bine cum sunt la cel macro și ca atare nu sunt nici învinovățite pe măsură. Dar există. Faptul că românul face totul din tradiție și nu din convingere generează o undă de prostie care în mod ultim se traduce prin incompetență. Că ne mulțumim să fim șabloane doar pentru a fi acceptați, anulează individualismul care altfel ne-ar salva chiar viața, dacă am ști să îl dezvoltăm. Faptul că ne judecăm prin judecățile altora, mi se pare o crimă. Asta lipsește din stradă. O desprindere de uniformitatea în care ne-am pierdut individualitatea. O personificare a credințelor noastre care sunt mute în vacarmul social. Dar asta nu se poate scrie pe o pancartă. Se poate trăi și atât.

Uităm că puterea schimbă oameni. Uităm că politicienii de azi, au fost și ei cândva tineri curați ca și noi. Ce i-a murdărit nu este doar permisivitatea sistemului, ci și puterea. Uităm că orice tehnocrat se poate transforma într-un monstru atunci când se vede prim ministru. Că orice român poate face aceleași păcate odată ce se vede mai presus de mulțime. Își poate asuma drepturi pe care nu le are, privilegii, bani, doar pentru că poate. Asta nu ține de politică. Nu ține de legi. Ține doar de calitatea de a fi om chiar și atunci când poziția îți permite luxul de a fi avar, corupt și egoist. Nu exclud nimic din ce susțin tinerii români acum, doar completez. Politicul trebuie schimbat, dar până nu înțelegem că trebuie să ne resetăm și noi odată cu el, orice tehnocrat, orice om poate cădea în același păcat odată ce are mijloacele necesare să o facă. Și asta e trist, dar este o realitate umană.

România o să se schimbe când toate cerințele tinerilor vor fi întrunite ȘI, când vom redescoperi cine suntem nu doar ca români ci și ca oameni. Când vom înțelege că trebuie să ne bucurăm pentru reușita celuilalt și nu să verificăm cât de bolnavă e capra vecinului. Când nu vom mai identifica iubirea cu birocrația căsătoriei ștampilată de un primar…când vom înțelege că pentru orice sumă de bani nu trebuie riscată siguranța unui om. Când vom lua religia de orice formă ar fi ea ca pe o tradiție și nu ca pe o credință. Când ne vom educa și în afara școlilor și vom citi ce nu ne este dat să citim. Când ne vom trezi dimineața și nu ne vom mai simți vinovați pentru că nu suntem ce vor alții să fim, ci bucuroși pentru că suntem ce vrem noi să fim. Când vom înțelege că oamenii pot fi la fel de fericiți și cu un apartament în loc de 3 case, și cu o mașină în loc de 2. Că oamenii po fi împliniți indiferent dacă sunt sau nu bogați, dacă au sau nu copii, dacă muncesc sau nu 12 ore pe zi. Oamenii pot fi împliniți prin ei înșiși și atât, iar genul ăsta de împlinire este cel mai greu de atins, mult mai greu decât cei care își caută propriul destin în materialisme. România o să se schimbe când românii o să dezvolte curajul de a trăi în afara clișeelor, de a fi deopotrivă animale sociale dar și entități individuale, definite și libere. Până atunci, măcar să vedem cele 12 cerințe îndeplinite! Ne vedem în stradă!